Vi presento alcune poesie in dialetto di Gianfranco Imperiale. Con questo invito Salvatore e altri dialettomani della comunità a farsi vivi e a postare dei loro testi. Il blog esiste per scriverci. Se volevamo starcene in silenzio non l'avremmo messo su. _f.a.
POESIE DI GIANFRANCO IMPERIALE (compagno di scuola)
1. L’invecchiamento
Parecchie manefèste
repèzzene re mmure
re tutte li culure
ca pàrene arlecchine
e mmiezze nge nn’è une
ca maie nun dène fine:
quann’era crijature
nu l’abbarave maie
chissà pecché sta òta
chiossàie l’agge uardate!
2. La malattia
So’ viecchie e staco sule e abbandunate
ru ffuoco m’è ffernute e so’ malate
è sàbbete e mercate a lu paese
na vamba re cartune agge arrangiate
e menu male ca era san Giuseppe
l’ avanze re li fuoche agge pigliate.
E’ notte e niende veco e niende sende
na sveglia sule vatte ogne mumende
so’ viecchie e staco sule e abbandunate
ru ffuoco m’è ffernute e so’ malate
ulésse nnande craie nu toccu sicche
ca no a muri’ malate a picche a picche!
3. La croce dell’abbandono ( La Morte)
Ogne bòte ca m’àuze a la matina
nu cane trove nnande casa mia
nun zaccio pe mangia’ cum’ aggia fàne
eppure ra mangia’ raco a lu cane
nu iuorne me scurdaie re m’auzàne
e totta la strada fece uta’ lu cane
me truàrene muorte inde a lu liétte
accise ra na croce inde a lu piétte
e miende la carrozza me purtava
nun ng’era Criste ca m’accumbagnava
ma nu lamiende se sendìa chiane
nnande a lu carre senza crestijane
e cu la croce ch’era angòra mbiétte
lu cane sule me chiangive appriésse!
L’ULTIMO GIORNO IN TRE POESIE
I
Musera agge mangiate ra signore
la panza m’agge chiena cu nu mìle
m’agge fatte nu litre e cchiù re vìne
e re la vita so’ lu candatore!
E’ la sacchetta ca me face rànne
ca staco stìse e ca nun dènghe suonne:
è sule na paura ca me sònne
prima re muri’ staco sunnànne?...
II
…pe la strada re fianco a nu purtale
assìve na pignata cunge e pane
ca pe la rogna re nu bruttu cane
l’aviénne fatta chiena e ndussecate,
geranno ra la fama ngecalute
me la mangiaje ca manghe la veriétte
ndundulaje òtte passe e po’ cariétte
ma ne muriette sazzie e no resciune!...
III
…la morte quera bella cundendézza
pecché me la luave nu ru sàcce
lu restine ch’aviette r’ amarézze
me turnave a passa’ nnande a la fàcce
veriétte lu paese re munnézza
la vita ca faciétte miezzu pàcce
ca maie me uliétte mette la capézze
pe mmiezze a li vrecchiute re Vesàzze.
Sendiétte inde a la scarpa n’ata vrécce
ca maie ulija appriesse a l’atu iazze
ulija ra la vita n’atu piezze
pe la sputa’ cchiù meglio inde a la fàcce!
A UN UOMO QUALUNQUE
Nisciune sape maie
ca nge si’ state
ca pe sotto a lu sole
si’ passate,
cume a nu fiore
ca ra òsce e craie
cresce, rire
se retìre e care!
IL PRIMO CITTADINO
A lu paesu mio ng’è nu spaccone
quanne camìne face sìne e none
giacca cravatta e segaretta ’mmocca
me pare nu paone quanne abbotta!
Visualizzazione post con etichetta Poesia Dialettale. Mostra tutti i post
Visualizzazione post con etichetta Poesia Dialettale. Mostra tutti i post
8 dicembre 2007
Poesie Dialettali
Etichette: arminio, Gianfranco Imperiale, Poesia Dialettale
Iscriviti a:
Post (Atom)
